O stiu de cand eram mica, este printre primele mele amintiri din copilarie. Era mica de statura, usor garbovita, iar fata ii era brazdata de riduri adanci. Mie mi se parea ca a fost frumoasa si chiar inca mai pastra ceva din frumusetea de odinioara, dar ceilalti nu o vedeau asa cum vedeam eusi ma ridiculizau cand ziceam ceva dragut despre Branca.

Avea grija de noi cei mici, trebaluia prin casa si de cele mai multe ori gatea. Isi vedea toata ziua de treaba ei, parca vroia sa fie invizibila, sa nu deranjeze pe nimeni. Nu vorbea prea mult, abia intreba cate ceva din cand in cand. O auzeam adesea oftand, dar copil fiind, nu prea intelegeam eu ce este cu oftatul. Cei din casa nu se purtau cu ea prea grozav. Copiii invatau de la parinti ca nu este chiar persoana careia sa ii ceara scuze cand erau obraznici.

Se punea mult accent pe comportament, dar cand era vorba de Branca, totul era permis.
Seara se retragea la casuta ei din fundul gradinii, unde o intampina o catea micuta, slaba si galagioasa, care pazea cu strasnicie casuta din paianta, ce statea aproape sa cada.

La intrare era hol ingust, mobilat cu un dulapior din scanduri, in care isi tinea oalele, farfuriile si lingurile. Din holisorul aproape minuscul se intra intr-o camaruta in care puteai vedea un pat foarte mic facut tot din scanduri ca si dulapul din hol, pe care era asezata o saltea umpluta cu paie schimbate in fiecare vara, acoperita cu patura tesuta in casa. Intr-un colt statea inghesuit un cufar pentru haine, iar in celalalt, o soba tencuita cu pamant. Sub pat tinea o albie din lemn in care isi facea baie. Asta era tot. Fereastra era atat de mica, incat nici lumina nu putea intra, asa ca tot timpul era semi-intuneric in camera. Usa de la intrare era acolo de forma, statea mai mult rezemata decat in balamale. Casa o pazea cateaua.

In fata casei era o prispa la fel de micuta, sprijinita de trei stalpi din lemn aproape putred, impodobita cu cateva muscate rosii. Nu exista nicio pardoseala. Peste tot era lut uscat, care se facea cam alunescos cand ploua sau ningea afara.
In noptile friguroase de iarna, dimineata devreme sau chiar noaptea, o gaseam ghemuita pe un hol unde era o soba de teracota. Nici macar nu se prea facea focul acolo decat o data pe zi, dar probabil era mai cald decat la ea. Era toata uda si tremura cumplit. Mirosea a fum si a mucegai. Nu era murdara, dar soba ei scotea fum si iarna avea mucegai. Abia isi desclesta degetele inghetate. Purta opinci din cauciuc in picioare. Nu a fost niciodata invitata sa se incalzeasca in casa pe care o ingrijea, atunci cand ii era frig sau cand nu avea de trebaluit.

Nu s-a asezat niciodata la masa cu noi, nu a participat la nicio sarbatoare. Atunci mi-am dat seama ca lumea nu e prea dreapta, ca oamenii nu sunt chiar egali. Branca ne vorbea bland tuturor, iar pe mine ma iubea in mod special. Verii mei ii vorbeau cumva dispretuitor, asa cum facea si mama lor. Ea imi vorbea urat si mie si cand vorbea despre mine cu ceilalti, folosea cuvinte nu chiar atat de magulitoare.
Cand Branca isi primea salariul ma lua de mana si mergeam la Magaziunul Universal de unde imi spunea sa aleg ce imi doresc. In general, imi cumparam cateva ascutitori, pasiunea vietii mele in copilarie, cand imi doream sa am un magazin de ascutitori si biscuiti Eugenia.

Uneori, cuparam zahar cubic si insistam la vanzatoare sa imi dea cel care nu era separat in cubulete si arata ca un baton. Il rontaim pana acasa. Cred ca primea foarte putini bani, pentru ca putinul pe care il ceream eu, un litru de ulei, o punga de orez si niste faina pentru casa, ii cam terminau salariul. Foarte rar isi cumpara ceva de imbracaminte sau ceva anume pentru ea. Cand am implit sapte ani mi-a cumparat o rochita din matase si o umbrela. Cred ca a economisit luni de zile ca sa mi le cumpere. Am sarit de gatul ei si mi-am pus rochita chiar acolo, la magazin. Topaiam fericita si radeam, iar Branca era la fel de fericita ca si mine. Nu era necesar sa imi cumpere ceva, dar asta era bucuria ei. Si a mea.

Era chemata la toate parastasele si de acolo imi aduce diverse dulciuri. Asta era secretul nostru, nu avea voie sa ne ofere ceva, dar ma chema la casuta din spatele gradinii si mi le dadea. Le mancam lacoma, ca si cum nu mai vazusem dulciuri in viata mea, dar ce imi dadea era intotdeauna bun rau. Ma privea cu drag ca ma indopam cu dulciurile aduse de cine stie unde si zambea. Din cand in cand ma mangaia pe mana, parca ii era frica sa ma atinga mai mult.
La ea ma refugiam cand eram suparata, cand vroiam sa fiu singura sau cand ma razvrateam impotriva tuturor. Cateaua aia ca un schelet ma dadea de gol. Cum intram in casa latra isterica, iar cand ieseam nu ma lasa sa plec. M-a si muscat de vreo doua ori. De fiecare data am mintit ca a fost alt caine, ca sa nu ii faca rau ai mei.

Branca ma punea sa fac pipi intr-o cutie de coserva goala si mi-l punea pe muscatura. Pana a doua zi nu mai aveam nimic. Ramaneau urmele coltilor, dar nu faceam antirabic, nu ma inroseam si nu ma durea.
Timpul a trecut repede, am plecat din casa copilariei mele la studii, iar cand m-am intors Branca nu mai era. Nu mai era nici casuta din paianta. In locul ei era vita de vie. Atunci mi-am dat seama ca ceva din copilaria mea a fost pierdut pentru totdeauna. Nici macar nu ii stiu numele real, sau daca Branca era chiar numele ei. In familie ti se spune ‘Branca’ atunci cand te isi cam bateau joc de tine. Cineva spunea ca ne-ar fi fost chiar ruda mai indepartata, dar in jurul ei era un adevarat mister, nimeni nu vroia sa spuna mai mult.
In casa nu s-a mai vorbit niciodata despre ea, parca nici nu existase decat in mintea mea. De cate ori intrebam ceva despre ea,incepeau sa rada si sa imi spuna ca sunt probabil urmatoarea Branca.

Sunt sigura ca de acolo de sus m-a vegheat si m-a mangaiat atunci cand nu ma mangaia nimeni.
Imi pare rau ca nu am stiut cum sa o aduc in casa mai mult si nu am stiut niciodata de ce ofta.

Odihneste-te in pace, Branca!