Bunico,  stai aici lângă mine,  că să te pot zugrăvi în cuvinte.
Mă uit în ochii femeii din faţa mea, au culoarea cerului dinainte de furtună şi mă minunez cât de frumoşi sunt. Nu văd o bătrână de 72 de ani, ci văd femeia peste care timpul a trecut, s-a minunat de frumuserea ei şi a decis să o lase aşa cum îi este sufletul.
Îmi povesteşte despre vremuri îndepărtate, despre oameni care nu au fost în stare să o îmbrăţişeze niciodată şi prin aburii alcoolului au văzut-o doar ca pe o povară, au simţit nevoia să o biciuiască şi să o alunge.

A privit în urmă cu durere, şi-a strigat neputinţa cum a putut, le-a spălat păcatul cu lacrimile ei şi a plecat.
Un copil dezorientat, care habar nu avea ce să facă şi unde să meargă. Un copil al nimănui, care avea nevoie de cineva.
Mi-a povestit despre speranţele ei destrămate, când a crezut în miracolul castoriei şi i s-a luminat chipul când mi-a povestit despre naşterea fiecărui copil în parte.
În faţa mea se derulau secvenţe dintr-un film în care durerea şi iubirea erau în competiţie, dar de fiecare dată câştiga iubirea. Aveam impresia că o văd cum îşi înfăşa copiii, cum îi alăpta, cum le vorbea şi se apleca asupra lor copleşită de iubirea maternă, le dădea siguranţa de care aveau nevoie.
Trecea peste abuzuri, jignuri şi bătăi. Avea bucuria în suflet. Avea cui dărui dragostea după care tânjise o viaţă, avea cu cine râde şi pe cine îmbrăţişa.

Copiii îi umpleau golul din suflet şi o transformau într-un om împlinit. Nu contau nopţile nedormite, munca istovitoare la câmp cu cei mici după ea. Ei erau bogăţia ei, motorul care o făceau să reziste zi după zi, să îşi facă planuri şi să lupte pentru ele.
An după an copiii i-au umplut casa, au crescut şi au devenit oameni minunaţi, care au dus mai departe frumuseţea şi iubirea mamei lor.
Bunicuţei i-a rămas întipărită bucuria şi iubirea pe chipul ei frumos.

A lăsat în urmă tot ce era urât. Niciun abuz nu a fost în stare să o schimbe, vorbele urâte şi jignitoare căzute asupra ei mai rău ca niste traznete au rămas neputiincioase în faţa sufletului ei frumos şi prea-plin de iubirea pentru copiii ei. Nu a simţit nevoia să se plângă altora, a păstrat totul în suflet. A trecut demnă printr-un coşmar care nu i-a ştirbit demnitatea, dar care a făcut-o mult mai puternică şi mult mai bună.
Mă uit la ea şi îmi vine să o îmbrăţişez şi să îi mulţumesc pentru onoare de a-mi împărtăşi lucruri nespuse altcuiva.

Dar mă îmbrăţişează ea prima. Se ridică de lângă mine şi se întoarce cu o farfurie pe care tronau nişte sarmale aburinde, care îmi stârneau toate simţurile. Nu aş fi vrut să mănânc, dar cine îi rezistă bunicii?

Nu este bunica mea, dar o simt aproape de sufletul meu mai mult decât pe oricine altcineva.