Zilele trecute ma uitam la omul meu cu un ochi critic. M-a observat si m-a intrebat care-i baiul.
– Mi-am dat seama ca nu prea esti spontan.
– Ha???
– Nu prea esti spontan.
Nu a zis nimic si si-a vazut de ale lui mai departe….ma rog, de jocurile lui pe Facebook.
Duminica dupa-amiza, il vad ca se ridica din pat, iese din casa cu o sticluta de Fanta in mana si porneste spre masina.
– Se uita spre mine si imi spune plin de el:
– Mergem la rau…
– ?? Ti-e bine?
– Sunt spontan…
Toata vara l-am rugat sa mergem la rau, da m-am ales doar cu promisiuni, asa ca nu am vrut sa ratez ocazia. In cateva secunde eram la mansarda, sa pregatesc tot ce aveam nevoie.
Nu mai stau sa caut sacosa, asa ca iau o cutie de carton care parca imi facea cu ochiul, arunc in ea o patura, doua proaoape, trei costume de baie (cine avea tip sa stea sa aleaga sau sa probeze), dulciuri, ciocolata, biscuiti de cateva feluri, o stica cu apa minerala, alta cu apa plata, alta cu suc, tot felul de chestii de rontait, o cutie de lapte, solutii de plaja si Dumnezeu stie ce am mai pus acolo, iar la final, cutia cantarea vreo zece kile.

Al meu statea linistit in masina si dadea like-uri pe Facebook unor matracuce imbracate doar in tanga si buze.
Eu, dadeam lupte grele sa cobor scarile cu pietroiul ala de cutie, transpirasem toata de emotie si de efort. El, nicio miscare. Avea ochii lipiti de ecranul telefonului.

Deschid portbagajul si var cu greu cutia, dupa care triumfatoare ma asez pe scaun. Se uita la mine nedumirt, nu intelege de ce aratam ca inante de finishul unei curse de martaon. Isi ia ochii din telefon si pornim spre rau.
Locul unde vroiam sa mergem, e la vreo zece minute de casa. Ajungem sub pod, dar se razgandeste, cica sa mergem in alta parte, stie el o scurtatura. Nu ii place cand trece trenul…ce sa zic….iau cutia in brate si pornim pe scurtataura stiuta doar de el, care era plina de rugi de mur si arbusti teposi. Desigur, scurtatura nu exista decat in mintea lui. Ne intoarcem. Cutia aia ma omora. El tot cu sticluta de Fanta. Ajungem din nou la masina, gafaiam ca o locomotiva. Abia atunci observa ca sunt fleasca si imi ia cutia. Surpriza. Aproape ca ii cad mainile, nu se astepta.
– Ce ai aici?
– Nimic, diverse chestii.
– Al naibii de greu nimicul asta…
Ne intarcem din nou la pod, traversam raul pe unde stiam, nu o mai luam pe nicio scurtatura, ci doar pe poteca stiuta.
Stabilim unde sa ne asezam, scoate totul din cutie si se se minuneaza.
Dintr-o data, se uia la mine si imi zice:
– Despre chestia asta ar trebui sa discutam.
Eu inocenta, pretind ca nu inteleg despre ce este vorba. Omul meu insista sa vorbim.
– Mai stii ca planuisem se mergem la munte?
– Daaaa…
– Ei bine, cred ca ar trebui sa discutam despre asta. Daca ai nevoie de atatea lucruri ca sa mergem la balaceala vreo ora, la zece minute de casa, mi se face frica sa te intreb de cate lucruri avem nevoie sa plecam o zi de acasa si la sute de kilometri departare. Pana nu cumparam o remorca, nu mai facem niciun plan.
Simtandu-ma cu musca pe caciula, am incercat sa dreg situatia, dar nu mergea nimic. Drept urmare m-am dus sa ma balacesc. Chair daca era aproape de apus, temperatura era foarte placuta si apa destul de calda.
Din cand in cand ma uitam spre omul meu si il urmaream sa vad ce face.
Construia ceva din pietris, nisip si niste bete.
– Ce faci acolo?
– Construiesc casa noastra.
Si incet – incet a inceput sa imi explice cum va fi casa in care noi vom trai ferciti si ne vom iubi vreo mie de ani. Acolo erau adunate toate dorintele mele. Si ale lui.
– Eu o voi costrui, sa fie exact asa cum vrei tu si sa fii fericita.
Ma uitam la cutie, ma uitam la casa din pietrs, nisip si bete si ma intrebam daca ma iubeste sau ma iubeste ca nebunul.
Ne-am intors pe insulita dintre ape si am inceput sa adunam pietre turtite sau colorate mai ciudat. Ca un baietel curios, a urcat pe piciorul podului sa vada ce e cu lemele alea aduse de apa. Am urmarit doua marfare, o sageata si un personal care treceau pe pod in drumul lor catre ‘casa’. Niste baieti traversau podul pe biciclete, dar s-au oprit si ei sa arunce cu pietre in apa.
Ne-am intors acasa cand cerul era rosiatic si lumina incepuse sa isi piarda din stralucire. Ne-a fost lene sa ne schimbam costumele de baie cu haine uscate, asa ca aveam hainele ude si cu usor miros de balta.
Mi-a ramas in minte casa facuta de omul meu si explicata cu multe detalii si lucruri care ar trebui sa se intample acolo si le-am vazut aievea.
Dimineata s-a trezit devreme sa plece la munca. Imi era lene si inca nu vroiam sa ma trezesc. M-a invelit bine cu doua paturi si mi-a pus o pereche de sosete in picioare sa nu imi fie frig. Eu dormem pe burta. Desigur ca mi-a pus sosetele cu calcaiul invers. Mai vrei ceva?
– Cand ma duci la dans?
– Oops, ai un cosmar?
Cu ochii inchisi ii repet intrebarea.
– Cand ma duci la dans?
Convins ca am un cosmar sau ca vorbesc in somn m-a sarutat si a plecat.