Miraj

Cand o intalnesti prima data ramai fascinat de ochii ei albastri.

M-a fascinat cand am vazut-o intr-o fotografie pe vremea cand avea mai putin de doua luni. Era impreuna cu mama ei, alti frati si surori, care se plimbau fara grija printre buruienile rasarite intre daramaturile unei constructii. Biata catelusa se chinuia singura cu sase puisori.

Initial nu am stiut de al saselea pui, dar cand am spus ca o voi adopta, cel care trebuia sa o aduca a mai gasit un puisor, aproximativ la fel, care avea o taietura urata in jurul gatului, probabil prins intr-un lat sau asa ceva. Puiutul era mult mai mic decat ceilalti si foarte slab. Cu siguranta il chinuise durerea si poate nu reusise sa se hraneasca. Baiatul m-a rugat insistent sa il iau si pe micutul ranit, desigur ca nici nu intentionasem sa il las acolo. Au sosit aproape de miezul noptii, doua mogaldete mici si speriate. Inainte de ora doua a si sosit un prieten sa il duca la clinica pe cel ranit, si a fost atat de fascinat incat l-a adoptat.

Cei doi puiuti erau doua fetite. Roka si Miraj. Fabuloase. Inteligente. Incredibil de frumoase. Pline de personalitate. Am avut de dat multe batalii cu Miraj, a fost care pe care. Am cumparat si zgarda pentru dresaj.

Dupa cateva zile, Miraj a venit, mi-a luat telecomanda din mana si a sarit gardul cu ea in gura. S-a dus departe in camp, a distrus-o, dupa care mi-a adus-o inapoi, doua bucati de plastc care mai stateau legate intre ele printr-un fir. In cele din urma, am inteles amandoua ca cea mai buna cale este compromisul. Intr-un fel, fiecare a pretins ca detine controlul.

Miraj a crescut alaturi de ceilalti catei si pisicute. A fost toleranta cu orice animal, iar cand in preajma a aparut alt animal care parea periculos, Miraj l-a indepartat cu multa diplomatie. Daca nu intelegea sa plece de buna voie, facea pe furioasa, latra de zicea ca il face praf. Cand il indeparta suficient de departe de casa, il impingea cu capul ca sa il indeparteze si mai mult.

Nu a muscat niciodata, dar a latrat cat pentru trei caini. Isi petrece timpul patruland in jurul propretatii. Prinde soareci pentru pisici, iar cand crede ca a prins suficienti isi prinde si pentru ea. Nu stiu de unde aduce niste oase mari de vita, isi face un adevarat depozit langa gard. Degeaba i le arunc. Aduce altele. O data a adus aproape un cap de vitel. A fost sinistru. Le savureaza in clipele de relaxare.

Nu o poti tine in curte. Sare orice gard. Nu ii poti pune limite. Si le pune singura. Cand o cert isi lasa capul in jos si isi coboara privirea ca si cum si-ar cere iertare. O iert. De fapt nici nu sunt suparata pe ea. Imi este doar teama sa nu intre in belele. Toata ziua pe campul nesfarsit. Aleraga dupa pasari, prinde soareci si se cearta cu vantul.

Cand se odihneste, se aseaza in fata gardului si priveste cerul. O fascineaza asa cum ma fascineaza pe mine ochii ei de culoarea cerului plin de nori albi si pufosi.

Este cainele care ma insoteste ca o umbra. Cand crede ca simte un pericol doar de ea simtit, alearga inaintea mea latrand si adulmecand fiecare copac sau tufis. Daca totul este in regula se intoarce la mine sau se plimba linistita undeva in apropere. Nu vine niciodata cand o strig. Vine singura, cand stie ca ies din curte.

Ii este frica de ploaie. Cum incepe sa picure, scanceste ca un puiut si cere sa intre in casa. Urca in pat sau se duce sub pat si asteapta sa se termine ploaia. Iese, da o tura sa vada ce balti noi au aparut in camp, se tavaleste in ele si vine acasa plina de noroi, mandra nevoie mare. Nu ma lasa sa o spal, asa ca ramane murdara cateva zile. Cum sa ma supar din atata lucru, mai ales cand se freaca de rufele mele puse la uscat afara…

Asta e Miraj. Un caine profund si uneori greu de inteles. Este prietena mea, cu bune si cu rele, nu doar paznicul sufletului meu.