Bunicul

Cu statura sa impunatoare, glasul puternic dar bland, bunicul nu putea trece neobservat.

Statea pe un scaun pe prispa si ne privea cum ne jucam. Uneori mai intindea cate un picior si se prefacea ca ne pune piedica, dar si-l retragea exact la timp ca sa nu cadem. Uneori mai prindea cate o pisica si o tinea in brate. Cand ma vedea ca sunt atenta la ce face, ma intreba razand:
– Domnita draga, crezi ca se supara daca o iau de coada?
– Daa, se supara, si in urmatoarea secunda ma aruncam nebuneste asupra lui sa ii smulg pisica din brate. Bunicul imi smulgea o imbratisare si imi saruta obrazul suparat de vorbele lui necugetate.
Cand dadea in mintea noastra a copiilor, juca capra si lapte gros cu noi, desigur el se punea de fiecare data, pana il durea spatele. Pleca spre scaunul lui tinandu-se de mijloc si razand in hohote. Parca il aud cum murmura printre hohote de ras:

– Nazdravnilor, neastamparatilor …. si eu om batran, ma pun la mintea voastra.

Bunicul ne-a invatat sa apreciem lucrurile marunte, ca fiind daruri de pret si sa luptam pentru dorintele mai mari, pentru ca cestea sunt batalii de castigat, nu de pierdut.
Bunicii mei aveau o padure de salcam si tei. In fiecare an erau taiati niste copaci, nu stiu dupa ce criterii, iar in urma lor ramaneau radacinile. Bunicul le spunea turpini. Iarna scotea acele turpini, iar primavara planta puieti. Nu era necesar sa le scoata, era o munca dificila mai ales in conditii de iarna, dar asa considera el ca este corect, sa redai naturii ceea ce ti-a daruit.

Folosea un tarnacop sa sape si o secure sa taie din ramificatiile. O turpina de la un copac mai batran, putea sa umple jumatate de caruta. Uneori scotea atat de multe, incat umplea curtea de turpini.
Cand mergea la scos de turpini ne intreba daca vrem sa facem un ban. Desigur, nu spuneam nu, asa ca in fiecare vacanta de iarna mergem cu bunicul la padure. Salcamii produc niste pastai in care sunt cateva seminte foarte mici. Toata ziua adunam pastai din salcami, iar seara, asezati injurul sobei din bucatarie, scoteam semintele din pastai. Bunica ne pregatea niste scovergi de toata bunatatea si o turta din malai. Pastaile goale mergeau de minune la foc.
La sfarsitul vacantei de iarna, bunicul lua pungutele cu semintele adunate si le ducea la un centru de colectare.
Cand se intorcea cu banii, ni-i impartea in mod egal si faceam planuri cum sa ii investim sau sa ii aruncam pe lucruri inutile. Asa ne invartea pe degete, ca de la zecile de inghetate, prajituri sau acadele pe care planuiam sa le cumparam, ajungeam sa ne gandim cum sa ii inmultim cu adevarat.

Cum apareau frunzele de dud, era o alta chemare. Bunicul mergea la acelasi centru unde ducea semintele si ne aducea fiecaruia, in functie de banii pe care ii mai aveam, viermi de matase, pe care ii ingrijeam si cresteam intr-o odaie nemobilata, pana la aparitia gogosilor. Din vanzarea lor, chiar castigam destul de multi bani. Intr-o vara mi-am platit o tabara, mi-am cumparat o rochita si mi-a mai rams ceva bani de buzunar.
Intr-un an am refuzat cu indarjire sa imi pastrez banii pentru viermii de matase si i-am investit in ascutitori. M-am gandit eu ca fiecare copil are nevoie de o ascutitoare, asa ca pot vinde una oricand. Vazusem eu niste ascutitori, care aveau o lebada draguta ce dadea din cap, mi-am facut niste planuri si am cumparat 90. Nu am vandut niciuna. Ajunsesem la liceu si inca mai aveam destule.
Nu mi-a reprosat niciodata nimic, nu m-a criticat, doar ca mai radea in barba cand negociam chiar sub pretul de cumparare si nu reuseam sa dau niciuna. In iarna urmatoare m-a intrebat ca de obicei:
– Vrei sa faci un ban cinstit?

Cand ne-am marit, ne ducea vara la cules de mure, undeva la munte. Stateam plecati cate o saptamana. Ne intorceam murdari si lipiciosi, dar cu bani in buzunare, bani care ne faceau sa fim mai increzatori in fortele noastre, sa stim ca putem oricand sa ii castigam prin munca cinstita si ca ii putem cheltui asa cum considram noi ca e mai bine.

Nu era simplu la cules de mure, dar interactiunea cu ceilalti culegatori mai mici sau mai mari, serile in jurul focului de tabara ne ofereau o experienta de viata deosebita. Asa era bunicul, o lectie de viata, blanda si intelepta.
Dumnezeu sa te odihneasca in pace bunicule!