Septembrie

Nici nu mi-am dat seama cand s-a dus vara. M-am trezit dintr-o data ca imi este frig.
A fost multa arsita, iarba s-a uscat demult, copacii au cam ramas fara frunze din cauza secetei si a omizilor care au fost mai multe ca niciodata. Au fost atat de multe, incat am gasit omizi in casa, pe pat si pe mine. Toate culorile si dimensiunile. Toate erau paroase si moi, se tarau hotarate de colo colo si nu se lasau intimidate. Mi-au distrus pomisorii abia plantati, florile si orice urma de vegetatie. Le-au placut pana si salciile.

Pisicile au dormit afara pana acum doua trei saptamani, dar acum sunt gramada pe mine sau sub patura. Ma privesc cu ochisorii lor rotunzi si intrebatori si adorm intr-un cor de torcaieli care, treptat-treptat se transforma intr-un sforait in toata regula.
Posibil ca pe timpul noptii sa facem chiar o alianta, in acest sens, dar este jenant sa dau detalii.

Aria ne viziteaza din cand in cand. Isi pune capul pe pat si ne priveste cu drag. O mangai cateva minute, dupa care ea se muta pe terasa si ne vegheaza somnul. Nu stiu cum de afla Miraj de aceste mangaieri, dar apare imediat sa-si primeasca si ea portia, dupa care sare gardul si alearga furioasa spiritele campului, speriindu-le cu latraturi puternice. Ceva nu iese cum trebuie, sau ea nu latra suficient de tare, sau spiritele o ignora, oricum povestea se repeta noapte de noapte.

Diminetile sunt atat de racoroase, incat abia ma decid sa ma dau jos din pat. Ma invart sub patura, si abia scot cate o mana ca sa ma obisnuiesc cu aerul rece.
La fiecare rasucire in pat arunc cateva pisici pe jos, care se intorc in pat in mare graba si ma privesc revoltate.
Singura care nu e prea suparacioasa este Aria. Vine din cinci in cinci minute si ne priveste, asteptand rabdatoare sa ne trezim. Daca vede ca ne cuprinde lenea, ne avertizeaza cu un latrat scurt ca este vremea micului dejun. Ii arunc cateva gustari, ca sa mai trag de timp, dar nu o pot pacali pe termen lung.

Aerul rece al diminetii imi infioara intreaga fiinta si ma invioreaza. Uit de somn si de lenea de mai devreme si il respir cu nesat ca si cum mi-ar fi lipsit aerul multa vreme. Putina alergare pe scrari pana la mansarda si inapoi intregeste procesul de trezire si inviorare.

Desigur, cainii din tarc au simtit ca m-am trezit si latra insistent.
Cand merg la ei sunt pregatita cu mancarica, ei nu se multumesc cu niste gustarele, sunt caini seriosi care nu se lasa prostiti cu una cu doua.
Intotdeauna ma insoteste o ceata de pisici curioase, care nu sunt sigure daca ele au primit ce era mai bun sau mai duc ceva si cainilor din tarc.
Incearca sa ma urmeze chiar si in tarc, dar sunt avertizate ca nu este o idee prea buna. Suparate, dar suficient de intelepte raman la poarta tarcului si ma asteapta miorlaind.

Intre timp este gata si cafeaua. Ibricul, plin ca pentru un intreg batalion, raspandeste miresme de nerefuzat sufletului si mintii, la prima ora a diminetii. Imi umplu ditamai cana si o sorb zgomotos, asa fierbinte cum este. E ca si cum as incarca telefonul. Fiecare gura de cafea inseamna o portie de energie. Privesc campul si beau cafea fierbinte. Incerc sa imi dau seama ce fac oamenii care locuiesc in departarea, langa linia orizontului. Soarele devine din ce in ce mai puternic, iar cerul isi schimba culoarea, din rosiatic devine albastru cu nori albi pufosi.

Sa privesc rasaritul soarelui face parte din ritualul meu zilnic. De fiecare data este un spectacol unic, irepetabil si ireal de frumos. Este pacat sa pierzi asa ceva. Este singurul moment al zilei cand pot imbratisa soarele, iar El imi daruie din caldura si stralucirea lui ca sa o port in suflet toata ziua si sa o daruiesc mai departe.

Zgomotele din sat se aud din ce in ce mai tare, mirosurile strabat aerul si imi aduc aminte ca nu mai locuiesc in oras, ca locuiesc mai aproape de pamant si de oameni, de animale. Chiar daca nu am cu adevarat habar ce inseamna satul sau viata satului, ma incapatanez sa cred ca fac parte din sat. Oamenii ne numesc parveniti, pe cei mutati aici de la oras si ne privesc oarecum neincrezatori. Cat de sanatos sa fii la cap, ca sa te muti de la oras la tara?

Nu se refera la sensul general al acestui cuvant, ci la faptul ca nu facem parte dintre cei care sunt cu adevarat din sat. Nu ne considera de-i lor. Doar am cuparat o bucata de pamant de la cei care au locuit sau inca locuiesc aici. Initial am simtit o frustrare teribila cand am auzit cuvantul, dar cineva mi-a explicat cum stau lucrurile.

Campul duduie de zgomotul tractoarelor si combinelor care recolteaza porumbul sau floarea soarelui. Remorci incarcate cu de toate, fac traficul in sat sa para ca o zi aglomerata in oras. Noaptea se ara. Uneori miristea este incendiata, flcarile lumineaza campul si lumineaza campul. Fumul ne patrunde in casa si ne da fiori reci. Am inteles ca asa este mai simpu sa cureti campul de vegetatie, inainte de a-l ara. Pe mine ma cam sperie acest obicei, dar cei din sat nu gasesc nimic deosebit in asta.

Luminile tractoarelor iti dau senzatia ca in camp au aterizat in camp niste nave spatiale. Vocile oamenilor care dau comenzi, striga unul la altul sparg linistea noptii si sperie pasarile adapostite, ele stiu pe unde. Se aude doar zgomotul aripilor sau cate un tipat scurt.

Desigur, Miraj este la datorie si nu rateaza nimic. O aud latrand in departare.

O multime de soricei carora li s-a distrus habitatul alearga speriati peste tot, incercand cu disperare sa gaseasca un loc sigur sa se ascunda. Din pacate pentru ei zona este locuita, toti vecinii au pisici si catei …asa ca au putine sanse de supravietuire. Gastele salbatice zboara in carduri mai mari si mai zgomotoase.
In ultima vreme nu am mai vazut nici berze sau baltani la mlastina. Nu stiu daca mlastina a secat sau daca au gasit un loc mai bogat in hrana in alta parte, dar ceva noroi tot mai este pe acolo, Miraj vine zilic murdara.

Stoluri mari de ciori au ocupat campul si ciugulesc semnintele de floarea soarelui sau boabele de porumb scapate pe jos de la recoltare. Galagioase si lacome lasa campul curat in urma lor. Cand isi iau zborul se intuneca pamantul, atat de multe sunt.

Toate acestea sunt un adevarat spectacol pentru mine.
Pentru oamenii din sat, nu reprezinta un spectacol anume, importanta este doar recolta, esentiala supravietuirii pana vara sau toamna viitoare. Probabil aceasta este diferenta dintre noi parvenitii si ei, cei care traiesc in sat de generatii.
Cand ne gandim la paine, noi ne gandim la ce brand sau ce tip sa cumparam.
Majoritatea dintre ei se gandesc la faina bine depozitata din care sa coaca cea mai buna paine, cei mai buni cozonaci sau prajituri.

Ignoranta mea ma ingrozeste, dar din pacate nu eu am ales sa ma nasc la oras, sa nu am legatura cu pamantul. Nu stiu cum va fi in octombrie, dar cred ca voi avea parte de multe experiente care ma vor face sa indrgesc si sa respect din ce ma mult acesti oameni.