Recunostinta

Mă sperie bunătatea celor dragi mie, ma copleseste şi mă întreb dacă merit chiar aşa mult. Sunt stangace cand vreau sa multumesc, iar vorbele…vorbele nu ma ajuta deloc.

Sunt binecuvântată.

Binecuvântată şi iubită, atât pe pământ cât şi de cineva Suprem.

Pot iubi cu patimă nebună de la cea mai mică gaza până la Cel de care ne temem în clipele de cumpăna. Sunt ca un vulcan tumultos care nu poate fi stapanit. O explozie care nu face rau nimanui.

Pot chiui de fericire când am chef.

Pot urla din toţi rărunchii când mă doare sufletul, făra sa imi pese ce cred altii.

Pe unii îi sperii, pe alţii îi sperie tumultul din mine, dar în cele din urmă, cei care îmi sunt alături sfârşesc prin a mă adăposti în inima lor.

Nu sunt ataşată de lucruri, sunt ataşată de Creaţie în toată plinătatea ei.

Şi asta mă face fericită, chiar dacă uneori nu îmi pot permite să îmi cumpăr nici basicul necesar, pentru că am renunţat la tot, doar ca să văd pe cineva fericit, fie om sau animal.

Dăruiesc, nu contorizez cat am dat şi nu aştept nimic în schimb.

Fericirea altora îmi hrăneşte întreaga fiinţă.

Nu văd sensul urei şi nu înţeleg de ce trebuie să ne complicăm şi murdarim lucrurile bune din noi cu energie negativă.

Habar nu am cum se face că fix atunci când ar trebui să am ceva mai mult decât fericire în suflet, cineva drag mie, sună şi mă anunţă că a sosit Fortuna.

Ce aş putea să îmi doresc mai mult de la viaţă. Poate o bagheta magica, care sa ma ajute sa inltur suferinta si sa aduc tuturor bucurie in suflet.