Emoție de toamna

A venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta…..poezia mea de suflet….mulţumesc Nichita Stănescu.

Da, a venit toamna, dar între noi nu este decât vară. O vară fierbinte, care ne topeşte de dor şi ne vrăjeşte. Ne privim până în străfundul inimii şi ne spunem multe fără să rostim nici măcar un cuvânt. Ce nevoie avem de cuvinte, dacă cele potrivite nu s-au inventat încă?
Ne privim cu orele şi ne atingem delicat cu vârful degetelor pentru a completa declaraţia de dragoste…de fapt nu ştiu exact dacă ne atingem, pentru că eu simt doar adieri.
Timpul trece repede şi nici nu realizăm că s-a întunecat. Am şi uitat de când stăm si ne uitam unul la altul. Nu ne contorizăm momentele de fericire, le lăsăm să curgă molcom şi să ne inunde sufletul.
Ne aşezăm în iarba deasă şi privim cerul. Mulţimea de stele ne luminează gândurile şi nu lasă întunericul să se aşeze asupra noastră. Răcoarea nopţii ne trimite unul în braţele celuilalt. Avem o pătură în maşină, dar parcă tare bine ne este aşa. În cele din urmă punem pătura pe iarbă şi ne înfăşurăm în ea. Întorşi unul spre celălalt ne studiem fiecare clipire, fiecare gând.
Din când în când vreau să spun ceva, dar un deget îmi acoperă gură şi îmi cere să nu mai folosesc cuvinte.
Adevărul este că simt şi aud în suflet o întreagă poveste, spusă cu blândeţe de peste doi ani de zile şi niciodată nu am avut nevoie de cuvinte.
Mă întorc pe spate şi privesc mulţimea de stele. Luna este roşiatică şi nu prea mare. Mă adâncesc într-o linişte plăcută, aproape că mă ia somnul. Simt o mâna care mă înconjoară şi mă trage aproape. Stau cu ochii închişi şi mă las în voia mâinii care mă ţine strâns.
– Îmi era dor de ţine. Am văzut că m-ai lăsat singur, erai plecată printre stele. De ce nu m-ai luat şi pe mine?
– Aş fi vrut, dar era un bilet pentru o singură persoană şi aveam de gând să mă întorc repede.
– De ce ai simţit nevoia să pleci?
– Nu am simţit nevoia să plec, doar că m-am gândit că stelele ştiu mai multe despre noi. Vroiam să le întreb dacă vom rămâne aşa intotdeauna. Ştii că eu am nevoie de certitudini.
– Şi ce ţi-au răspuns?
– Nu ştiu, m-am trezit în braţele tale.
– Nu crezi că l-ai primit deja?
Am început să zâmbesc şi un gând necinstit mi-a trecut prin minte.
– Poate da, poate nu….
O uşoară umbră de tristeţe i-a acoperit chipul pentru o secundă şi m-am simţit teribil de vinovată. l-am prins capul în palme şi l-am sărutat până aproape l-am sufocat.
– Am glumit. Stelele au fost înţelepte şi m-au trimis acolo unde îmi este locul, în braţele tale. M-au şi certat pentru că am îndrăznit să întreb o asemenea nerozie.
– Ai văzut?
– Da… am răspuns eu uşor stânjenită din cauza escapadei mele nebuneşti.
– Hai să ne plimbăm puţin.
Îşi ţinea un braţ în jurul meu, iar cu celălalt se chinuia să ţină pătura care ne tot aluneca de pe umeri. În cele din urmă a renunţat şi am lăsat-o undeva în urmă. Am ajuns pe o platformă betonată lângă lac, un loc drag nouă.
în seara asta părea cel mai luminat punct din întreaga zona.
Ne-am aşezat fascinaţi sub reflectorul nopţii şi ascultam apa izbindu-se de ţărm. Lacul scânteia şi pe alocuri vedeam peştii sărind. Din când în când se auzea ţipătul unei păsări. Era trecut de miezul nopţii şi doar arareori mai trecea câte o maşină. În rest, linişte totală.
Nu ştiu de ce, dar omul meu drag era agitat. Nu făcea ceva anume, doar îi simţeam agitaţia şi nu înţelegeam de ce. Nu este un maestru al cuvintelor, chiar îl cam incomodează, uneori am impresia că nu îi plac, dar ştie să îmi transmită orice doar gândindu-se.
De data asta încerca să se autodepăşească, tot încerca să îmi spună ceva şi nu reuşea să spună o propoziţie coerentă.
Deodată îl văd în genunchi în faţă mea. Am încremenit şi mi-a venit să plâng. Am îngenunchiat lângă el. Lacrimile îmi curgeau până sub barbie, se împreunau şi cădeau în poală într-o lacrimă mai mare. Ne-am privit pentru câteva momente fără să ne spunem nimic, după care l-am auzit rostind cele mai emoţionante cuvinte pe care le-am auzit vreodată.
– Nu vreau să mai întrebi pe nimeni ce se va întâmpla cu noi.
Nu vreau să mai simţi nevoia unor certitudini.
Vrei să fii certitudinea mea şi eu să fiu certitudinea ta?
Printre mulţi muci şi lacrimi am spus cel mai pupăcios da, am început să alerg fericită şi să sar că un mânz lăsat liber la joacă. Omul meu drag stătea şi mă privea râzând în hohote.