Singuratatea – o alegere personala gresita sau un destin asumat?

Am uitat să iubim. Stăm unul lângă altul, fiecare nefericit în propria singurătate. Am stat la masă împreună,  dar nu am văzut nimic în afară de propria farfurie.
Ne ascundem în spatele copiilor, afirmăm din ce în ce mai apăsat că rămânem într-o relaţie toxică, doar de dragul lor. Afirmăm de atâtea ori încât pare că vrem să ne convingem singuri de adevărul acestei afirmaţii.
Dormim în acelaşi pat, care este prea mare pentru a ne putea regăsi unul pe altul. Ne trezim dimineaţă cu braţele goale şi plângem.
Dacă iubirea este universală, cum este posibil îl ca cineva să rămână pe dinafară?
De câte ori am întins mâna, unul către celalalat ca să vedem cât de aproape este, sau măcar să scurtăm distanţă dintre noi?
De câte ori am încercat să ne spunem lucruri frumoase?
De câte ori am încercat să împrăştiem ceaţa deasă prin care orbecăim ca nebunii şi ne plângem de singurătate?
Singurătatea şi sentimentul că eşti nedorit de nimeni este cea mai teribilă povară pe care foarte mulţi oameni se încăpăţânează să o care după ei, când pot să se scuture de ea şi să meargă mai departe. Nu va mai uitaţi în urmă, uitaţi-vă doar înainte.
Suferinţa,  bucuria, pierderile, câştigurile, singurătatea, durerea, bucuria, momentele de descurajare, victoriile, moartea sunt doar momente ale trecerii noastre prin viaţă.
Nu le putem evita. Trebuie doar să ştim cum să le luăm ca pe nişte provocări şi să ne descurcăm cât mai bine.
Oamenii se tem mai mult de singurătate decât de moarte. Pentru cei care nu iau provocările vieţii în serios, probabil moartea este o soluţie. Chiar cea mai simplă, de aceea sunt şi cazuri în care se forţează lucrurile şi grăbesc acest sfârşit. Dar oare rezolvă ceva?
Eu cred că nu. După moarte nu mai ai cum să iubeşti, nu mai ai cum să zâmbeşti. Nu mai ai nici măcar şansă să alergi în picioarele goale prin iarba plină de rouă, sau să te cerţi cu cineva. Doar fugi cu laşitate.  Nu ai parte nici de o slujbă decentă în biserică.
Dacă te izolezi, nu ai cum să îţi dai seama că vecinul de alături te place, că cei din jurul tău nu sunt doar prietenoşi din politeţe, îţi pot fi chiar prieteni. Ai încercat vreodată să le arăţi ce fel de om eşti?
Ai încercat vreodată să te schimbi că să te poţi simţi că faci parte dintr-un grup? Dacă ai simţit că un grup anume nu este exact pe sufletul tău, de ce nu ai mers mai departe să îţi găseşti un grup în mijlicul căruia să te regăseşti? Dacă încă stai prizonier în nefericire, nu ai făcut nimic în acest sens.
De câte ori ai încercat să faci orice pentru a schimba situaţia, înainte să îţi plângi de milă?
Acţionând în astfel de momente, dai dovadă de curaj. Nu este simplu, dar cu cât faci mai mulţi paşi, cu atât eşti mai curajos. Ştiai asta?
Cu cât te concentrezi mai mult pe tine, pe dorinţele şi aşteptările tale, cu atât mai mult vei cunoaşte izolarea. Îi vei pierde pe cei care îi doreşti alături de tine.
Iniţial, oamenii sunt empatici cu cineva în suferinţă, dar în momentul în care te hrăneşti doar cu suferinţa ta începi şi le transmiţi celorlalţi doar emoţii negative, iar ei se vor îndepărta.
Cei mai mulţi dintre oameni îşi trăiesc viaţă înfruntând provocările şi inconjurandu-se doar de ceea ce este pozitiv. Nimeni nu are o viaţă perfectă, dar asta nu înseamnă că uităm de lucrurile care ne plac, ne fac fericiţi şi ne concentrăm doar pe cele care ne hrănesc frustrările.
Fiecare dintre noi are momente în care se simte la pământ.
Pentru astfel de momente eu am un refugiu.
Muzica.
Cu cât sunt mai jos, cu atât îmi ţipă mai tare în urechi. De obicei ascult muzică pop, dar pentru astfel de momente ascult doar rock. Rock nebun, în care revolta din sufletul meu are cu cine să se ia la trântă, să obosească şi să am iar oportunitatea să mă întorc la viata mea de dinainte de revoltă.
Este adevărat că îngrijorez orice fiinţă care mă observă scuturandu-mi capul ca o apucată şi urlând până îi surzesc pe toţi. Dar este lupta mea, demonii din mine au nevoie de asta.
Dacă este cazul îmi cer scuze după…
Eu găsesc bucuria în cele mai mărunte lucruri. Niciodată nu am avut parte de lucruri mari, remarcabile.  Nici nu le-am dus lipsa. Ar fi fost ca un mare pachet, împachetat frumos,  plus o fundă uriaşă. Sub acest pachet ar fi zăcut strivite lucrurile la care ţineam cel mai mult…deci? De ce aş avea nevoie de aşa ceva? Mulţimea de lucruri mărunte care dau sens vieţii mele este tot ce am nevoie. Poate sunt o persoană modestă,  dar ce contează dacă toate astea reprezintă absolut totul pentru a fi fericită?
Singurătatea este un act de cruzine asupra ta însuşi. În momentul în care decizi să încetezi să lupţi pentru bucurie şi iubire, încetezi să mai comunici cu ceilalţi, începi să te autodistrugi.
Acest act ar trebui pedepsit prin lege, iar pedeapsa ar trebui să fie una care să te oblige să faci sau să observi lucrurile acelea mărunte care te fac să zâmbeşti.