Dialoguri…

Pe şoseaua pustie eram doar noi doi. Pedalam agale spre casă, dar parcă ne doream ca drumul să fie mai lung ca de obicei. Râdeam şi povesteam despre tot şi despre toate. Doar maşinile care treceau în viteză ne tulburau din când în când.

De obicei mergeam eu în faţă şi el în spate. Aşa, să fie sigur că nu mi se poate întâmpla nimic. Din când un când se apropia şi mergeam în paralel. Zicea că stau prea departe şi îi este dor. Cerul in amurg era atât de roşu, încât pădurea părea în flăcări.

-Ce-ar fi să mergem până la marginea pădurii?

– Acum?

– Da..

– Nu e cam târziu?

– Contează?

– Ok. Dar ştii ce se va întâmpla…

– Ştiu…vei îmbrăţişa iar vreo 20 de copaci, le vei spune când de mult îi iubeşti, iar eu te voi apăra de ţânţari, fără să îmi pese că le declari iubire pe viaţă unor tipi mai falnici decat mine.

– De asta îmi era teamă să merg, credeam că te superi, dar acum, după ce mi-ai spus cât de puţin îţi pasă sunt gata să mergem spre pădure.

-Am uitat să îţi spun ce nu îmi place.

-Ce anume?

– Nu mă aperi niciodată de ţânţari.

– Şi cum să fac asta în timp ce am pe cineva în braţe?

– Găseşti tu o soluţie…

Cum drumul spre pădure era necirculat la vremea apusului, am început să pedalez ca să mă îndepărtez.

Spre surprinderea mea mi-am dat seama că eram singură. Am oprit să văd ce se întâmplă. Omul meu era în mijlocul şoselei, aduna ceva de pe jos şi ducea în iarbă.

– Ce s-a întâmplat?

– Am observat un grup de gândăcei pe şosea. M-am oprit să îi strâng şi să îi duc în iarbă. Dacă trece vreo maşină, îi face praf.

M-am uitat la el cu atâta drag, încât mă mir că nu l-am topit. Aduna gandaceii mici cu varful degetelor si ii punea cu atata grija in palma lui muncita, incat ziceai ca are in grija responsabilitatea intregului Univers.

– Doamne, cum se face că el este omul meu drag, chiar am tras lozul cel mare? Oare îl merit?