Intrebari pentru bunicu

– Auzi bunicule, care este rostul meu?- Nu ai niciun rost?

-Poate, dar nu îl ştiu. Sau poate că nu…

–  Atunci nu e bine. Ia să îţi găsim şi mata un rost….

Îşi frecă vârful mustăţii gânditor şi se uita undeva în zare cu ochii mijiţi, ca şi cum îmi căuta “rostul”, dar nu îl vedea prea bine.

-Păi, domniţă dragă, ţi-am găsit rostul perfect.

Îl priveam oarecum neîncrezătoare, dar era om cu mustaţă, clar ştia multe. Era un înţelept.

– Şi care ar fi rostul găsit de matale?

– Păi, ar fi minunat să faci curat în dulap.

-Bunica a zis că fiecare ne naştem cu un rost, şi nu cred că asta este rostul meu, îi spuneam eu printre lacrimi.

– Doamne, puteai să îmi dai orice alt rost, dar nu să fac curat în dulap, ştii bine că nu îmi place.

Bunicul mă strângea în braţe împăciuitor, şi aşa cum mă strângea el un braţe, mi-am dat seama că se zguduia de ras, nu alta. Asta m-a scos rău din sărite şi am fugit undeva în grădină să îmi plâng soarta crudă.

Nu a trecut mult şi i-am auzit paşii apăsaţi. Într-o mâna ţinea o farfurioară cu nişte şerbet, iar în cealaltă ţinea o pară.

-Ştii care este rostul meu astăzi?

-Care? Am întrebat eu îmbufnată

– Să te fac să zâmbeşti din nou. Crezi că astea te-ar ajută puţin?

– Eu ştiu ce să zic??? O clătită ar fi ajutat mai mult, dar treacă de la mine.

M-am repezit lacomă spre farfurioara cu şerbet. Muşcam din pară şi îmi umpleam gura cu şerbet. Deja îmi revenise bucuria în suflet. Bunicul s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat sfătos:

– Ştii care este rostul meu pe lume?

– Care?

– Să te fac fericită şi să îţi răspund la întrebări.

-Dar bunicii mor. Aşa a murit şi bunicul lui Andrei.

-Bunicii nu mor. Pleacă în excursie o mie de ani, după care se întorc.

– Dar oamenii nu trăiesc o mie de ani, aş vrea să rămâi aici cu mine pentru totdeauna.

– Voi rămâne cu tine, pentru că totdeauna voi fi aici, şi cu degetul îmi apăsa locul din piept unde stă ascunsă inima, ca să nu ne fie furată de oamenii răi şi să ne-o lase pe a lor.

Stăteam rezemaţi de gutuiul bătrân din grădină şi priveam gânditori dincolo de ramuri. Nu ştiu la ce se gândea bunicul, dar eu mă gândeam la momentul în care trebuia ca să îmi ating pieptul să îl simt aproape şi simţeam că îmi dau lacrimile.