Indragostita la 50 de ani?

Îndrăgostită la  50 de ani?

O, Doamne! Sună ca naiba…

E dezgustător….

Dar ce te faci dacă te loveşte, te framântă, toată fiinţă ta se transformă într-o flacără, dă cu tine de pământ?

La 15 ani simţi fluturaşi în stomac şi nu ştii ce e cu tine.

La 50 ştii destule şi fluturaşii sunt extra bonus.

Aproape că e un coşmar din care vrei să ieşi şi parcă nu prea te înduri…

Ne imaginăm că ştim totul despre iubire, că avem control asupra ei. Nu este aşa. Iubirea este o forţă supremă, în faţa căreia ingenunchiezi şi îi mulţumeşti că te-a ales…. sau poate îi spui: “ştii că am 50 de ani…. fă paşi”.

An după an am refuzat să mă implic în vreo relaţie.

După ce cunoşti iubirea şi fericirea în stare pură, este greu să vrei mai puţin. Am refuzat să mă gândesc la cineva, m-am impotrivit cât am putut. Habar nu am de ce, atunci când mă concentrez asupra cuiva, îi transmit starea mea emoţională de moment persoanei respective. Nu doar îi transmit starea, dar şi ştie de unde vine toata nebunia.

Pe la 24 de ani am învăţat despre magia gândului şi a inimii. A fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Numele lui era Mihai.

Mihai…. nu era un simplu nume, era o întreagă poezie, era universul în care mă bălăceam fericită, era aerul pe care îl respirăm.

Era fiorul care îmi străpungea fiecare celulă, mă ameţea şi mă lasă fără vlagă.

Era bărbatul care îmi veghea somnul pentru că nu vroia să îmi piardă nicio respiraţie. Mă îmbrăţişa cu privirea şi mă învelea cu zâmbetul lui cald. Îi amorţea mâna când adormeam lângă el, dar nu mă lăsa din braţe. Atâta timp cât eram împreună, nu vroia să piardă nicio secundă.

Îmi era dor de el şi când închideam ochii, iar el nu mă lasă să îmi fie dor. Îmi acoperea gura cu un sărut ca să îmi stingă dorul şi să mă asigure că era acolo.

Când nu era cu mine, mă gândeam cât de mult îmi lipseşte, iar el ştia. Urca în maşină şi venea imediat, indiferent de oră, dacă era zi sau noapte. Intra pe uşa şi îmi spunea blând:

– Nu ştii că mâine merg la serviciu? Nu era bine să ţi se facă dor înainte de miezul nopţii? De ce m-ai lăsat să plec?

Îmi lăsăm capul pe spate, râdeam încet şi nu recunoşteam nimic. Continuăm jocul şi îl îmbrăţişăm în gând, îl îmbrăţişam cu forţă până mă dureau braţele.

Cu aceeaşi blândeţe mă întreba din nou:

– Sunt aici, de ce te mai joci? Îţi dai seama cum simt eu îmbrăţişarea aia?

Habar nu am cum făceam asta şi uneori exageram ca să văd până unde pot ajuge….şi ajungeam incredibil de departe. Ma jucam cu inima si mintea lui.

Mă punea în pat ca pe un copil neastâmpărat, mă învelea şi se aşeza ghemuit pe covor, lângă pat. Îşi punea bărbia pe pernă şi mă privea zâmbind. Îi făceam loc lângă mine, dar el nu se mişca. Doar zâmbea.

-De ce nu vii în pat?

– Vreau să îţi ascult inima vibrând.

-Nu vrei să auzi fulgii din pernă rostogolundu-se în capul tău?

– Ce treaba am eu cu perna? Tu eşti răsuflarea mea.

Mă aruncăm asupra lui nebuneşte, iar el îmi lua ultima fărâmă de energie până nu mai puteam nici măcar clipi de oboseală şi de fericire şi adormeam ghemuita in bratele lui. El se uita la mine până dimineaţă. Îi simţeam buzele atingandu-mi fruntea din când în când.

Timp de şapte ani am trăit într-un vis nebunesc, şi cu aceeaşi nebunie am decis să pun stop celui mai frumos şi mai real vis din viaţa mea.

Parcă o luasem razna, iar Mihai nu merita aşa ceva. Mă îmbătase această puterea pe care o aveam asupra lui. Îi simţeam fiecare fior, fiecare teamă, dacă era supărat sau bolnav, dacă era fericit. Ştiam când era obosit sau când se trezea. Ştiam când se gândea la mine, iar eu îl chemam. Îl chemam pentru că mă amuza şi oarecum pentru câ îl puteam controla, îl chemam pentru că îl iubeam nebuneşte. Greu de explicat cum puteam să fac toate astea, dar exploatam toate aceste emoţii la maxim.

L-am chinuit un an şi jumătate până să îl conving să renunţe la mine.

Venea zilnic, iar eu stăteam şi plângeam în dulap câte două-trei ore, până pleca. Ştia că sunt în dulap, mă auzea plângând încet, dar niciodată nu a deschis uşa să îmi spună să termin cu prosteala.

Stătea pe fotoliu cu capul în jos, frământa în mâini o ciocolată amăruie, până începea să curgă pe covor şi nu spunea nimic. De fiecare dată aducea una, stia ca imi place la nebunie. Se gândea la copilul din mine, care era vrajit de ciocolata amăruie. Nu ştia ca acel copil nu mai era. O femeie revoltată impotriva propriei fericiri ii luase locul.  Uneori se ridica şi îmi lua perna în braţe. O strângea puternic, o mirosea ca şi cum de acolo putea să ia ultima gură de aer de care avea nevoie ca să mai trăiască încă o clipă, clipă în care eu puteam decide să îmi deschid braţele din nou.  Pleca cu umerii aduşi în faţă de greutatea poverii din suflet. Povara unei decizii greşite sau nu, tristeţea basmului care ar fi trebuit să fie fără de sfârşit.

Renunţarea era dureroasă şi pentru mine, parcă îmi zmulgeam bucăţi din inimă de câte ori ieşea pe uşa. Îl simţeam şi pe el la fel. Şi el mă simţea şi continua să vină.

Fotoliul păstra câteva clipe urma şederii lui. Nu vroiam să ratez nimic, imediat cum pleca îmi puneam capul pe fotoliu şi plângeam pânä adormeam.

Atunci m-am condamnat la o viată lipsitä de iubire. Mi-am secătuit sufletul de sentimente si l-am purtat vlăguit prin lume. Probabil i-ar fi fost mai simplu in temnită, dar asa am decis.

Timpul m-a învăţat cum să mă dezvăţ de el, am început încă o facultate, doar să nu mai am timp să mă gândesc la nimic A fost greu până în momentul când vraja s-a risipit.. După aceea am rămas doar cu amintirile şi zâmbetul lui în suflet. In rest era pustiu. S-a lăsat liniştea peste sufletul meu. Era o linişte mohorâtă.

Nu a mai existat nimeni…nu am mai vrut să chem pe nimeni atunci când îmi era dor. Îmi cuprindeam umerii cu braţele şi simţeam îmbrăţişarea lui. Nu ştiu dacă el mai simţea ceva, am făcut tot posibilul să stau departe de el. Fizic am stat. Dar niciodată nu am putut să îl izgonesc din inima mea. Îi vorbeam în gând şi proape că îl auzeam vorbindu-mi. An după an, totul a rămas la fel. Nimic nu s-a schimbat, doar că fiecare a urmat alt drum.

Drumul meu a fost unul dificil, obositor. De multe ori îmi venea să renunţ la tot şi la toate. Uneori vroiam să îl chem. Dar nu am făcut-o. Nu îmi mai doream nimic. Mă trezeam zilnic, doar pentru că nu aveam încotro.

Anii au trecut unul câte unul, nici nu mi-am dat seama când şi câţi până când nu m-am uitat în oglindă. M-am speriat. Din oglindă mă privea cineva necunoscut care nu avea nicio legătură cu mine. Atunci am decis să nu mă mai uit în oglindă. Poate uneori cu coada ochiului, să văd dacă Mădălina era acolo. Dar nu era. Cu siguranţă că femeia din oglindă îi făcuse ceva din invidie.

Hotărâtă să o ignor am aruncat orice oglindă din casă, aşa că am scăpat de grijă. Toate bune şi frumoase, până într-o zi când am intrat într-o farmacie. Doamna farmacistă era undeva în depozit.

În faţă mea a apărut un puşti de vreo patru ani, s-a înfipt bine pe picioare în mijlocul încăperii, m-a măsurat din cap până în picioare, după care a urlat:

– Mamăăăă, vezi că a intrat o mamaie.

M-am uitat in stanga si in dreapta, nu mai era nimeni in farmacie, doar eu si micul paznic. Mi s-a făcut rău. Îmi venea să îl omor. Toată ziua am fost la pământ.

Incercam să îmi dau seama, cum de este posibil ca cineva să nu simtă că s-a schimbat atât de mult, când are aceleaşi sentimente, acelaşi mod de a gândi…

Stau în mijlocul acestei întrebări de câţiva ani, dar nu am aflat răspunsul.

În ultimii doi ani, ceva greu de explicat a început să îmi tulbure existenţa, la început destul de timid şi destul de rar, în ultimile luni am simtut că sunt invadată, pur şi simplu. Uneori aveam impresia că se abăteau asupra mea roiuri întregi de păsări, care mă ameţeau, mă înfiorau şi zăpăceau, după care îşi luau zborul şi mă lăsau acolo ca pe o cârpă. Încă nu am înţeles pe deplin ce se întâmplă cu mine, dar am înţeles de unde vine. Am înţeles că roata s-a întors, iar cineva îmi poate face ceea ce îi făceam eu lui Mihai. Este cineva care mă poate răvăşi atât de mult încât pâlpâi că o flacăra la fiecare gând al lui. Nu ştiu dacă este bine sau normal ce se întâmplă şi asta mă sperie. Habar nu am cum să fac să mi-l scot din cap, când fiecare gând al lui mă învăluie şi mă inebuneste. Mii de fluturi invizibil îmi ating corpul şi întreagă mea fiinţă tresare.

Nici măcar nu vreau să ştiu ce este asta. Sau poate ştiu şi refuz să dau frâu liber sentimentelor.

Nu este chiar bărbatul pe care mi-l închipuiam că îl vreau lângă mine, este varianta îmbunătăţită. Încă îi caut defecte. Nu de alta, dar m-ar ajuta să mă împotrivesc şi să fac faţă acestui tumult. Cum naiba de nu are niciunul?

Nu m-a ţinut niciodată nici de mâna, dar mi-a invadat întreaga fiinţă. Nu m-a sărutat niciodată, dar îi simt gura peste tot. Uneori îi spun să înceteze, sau cel puţin să mă sune şi să îmi spună ceea ce simte. Se trezeşte noaptea dorindu-mă. Mă trezeşte şi îi simt fiecare dorinţă, aproape visceral. Vreau să îl sun, dar sunt prea ocupată să mă împotrivesc acestui atac aproape carnal căruia nu prea ştiu cum să îi fac faţă. Uneori ies si ud gradina. Sfarsesc prin a pune furtunul cu apa rece pe mine. Ma intorc in casa cu apa siroind pe mine, dar parca e mai bine. Şi pe el îl tulbură şi îl sperie în aceeaşi măsură ce se întâmplă.

Dacă te gândeşti la fericire cu sufletul şi braţele deachise, nu cu teamă, atunci ai şi ce strânge în braţe şi cu ce să îţi umpli sufletul. Noi nu ne deschidem braţele, luptăm împotriva simţurilor şi suntem al naibii de pricepuţi la asta si nepriceputi la ceea ce ar trebui sa facem.

Simt nevoia să îl îmbrăţişez, dar oare cum îmbrăţişează? Îmi cuprind umerii cu braţele, dar acolo nu este el, este Mihai. Sau poate gresesc. Nu il pot alunga, parcă este parte din mine….uneori am impresia sa simt fiorul umui sarut, dar al cui este. Bulversant şi greu de definit ce se întâmplă cu mine.

M-am îndrăgostit?

La 50 de ani?

E o glumă….