Spitalul

Priveam faţa bărbatului din faţa mea, devenită de acum o icoană a suferinţei şi încercăm să găsesc câteva vorbe potrivite care să îi aducă alinare, dar cum încercăm să spun ceva, lacrimile îmi inundau ochii, iar nodul din gât nu îmi permitea să scot nici un cuvânt.
Doar gânduri şi întrebări adresate lui Dumnezeu… de ce Doamne…ajută-mă te rog să găsesc doctorul potrivit care să îl vindece…da-mi puterea să-i pot spune ceva care să îl facă mai puternic, să îi dea putere să lupte cu boala…nu am primit nici un răspuns…doar veşti proaste.

În fiecare zi rosteam aceeaşi întrebare. Şi primeam acelaşi răspuns invariabil.

– Cum e azi? Mai bine?

– Nimic, parcă e din ce în ce mai rău, îmi răspundea cu o voce stinsă, lipsită de vlagă.

– Hai măăă, poate eşti prea obosit şi nu îţi dai seama, chiar nimic?

– Nimic!

Cum să faci faţă unui asemenea dialog?

Din când în când o asistentă medicală mai trecea prin salonul imens în care bărbaţi şi femei se refăceau după operaţii complicate sau îşi trăiau ultimele clipe. Gemetele cuiva înfiorau liniştea salonului.

În patul alăturat, un ţigan cu o burtă enormă scâncea ca un copil mic. În jurul patului o mulţime de rude care de care mai colorat îmbrăcată şi cu lanţuri imense de aur la gât. Asistenta alearga spre patul ţiganului la cel mai mic vaiet şi plină de compasiune, îl răsfăţa cu tot felul de atenţii exagerate.

Voci lipsite de vlagă chemau în ajutor, aveau nevoie de calmante, de o mângâiere, cine ştie. Asistenta nu auzea decât o singură voce, cea care îi strecura în buzunar bancnotele una după alta. După o jumătate de oră, în sfârşit s-a desprins de lângă pat, urmată de admiraţia întregului clan.

Un bătrân legat de mâini şi picioare se zbătea în linişte. Alături, pe pernă, avea aşezată proteza dentară.

Într-un alt pat, lângă fereastră un alt bătrân, bătea aerul cu mâinile lui slabe, aproape descarnate, parcă cerând ajutor, dar nimeni nu îi acorda nici o atenţie. M-am dus lângă pat să îl întreb dacă are nevoie de ceva. A bolborosit ceva, dar nu am reuşit să înţeleg ce vroia să spună. Atunci m-am dus la asistentă şi am rugat-o să vină şi să vadă ce se întâmplă cu bătrânul, prea se zbate. Ea mi-a făcut cu mâna un semn, a lehamite şi şi-a întoars privirea spre televizor.

Vărul meu mi-a făcut semn să renunţ. Nu înţelegeam de ce, dar mi-a explicat motivul. Bătrânul acela era adus acolo de către familie. Au crezut că o bună prietenă de-a lor, care era asistentă pe secţie va avea grijă de el. Asistenta a primit ceva bani pentru efortul ei de a-l face pe “tataie” să se simtă mai bine, după care, fericită de pleaşca căzută ca din senin, a uitat complet că avea o datorie nu numai faţă de acea familie, ci şi faţă de bătrânul neajutorat şi suferind, uitat în acel pat de lângă fereastră. Se părea că nimănui nu îi pasă de el, iar dacă insistam, asistenta putea să îmi interzică să mai întru în salon, aşa că era mai bine să las lucrurile aşa cum erau…Dumnezeu cu mila.

Doi ochi îngrozitori de trişti şi plini de durere mă priveau insistent. Îmi venea să mor de ruşine că nu făceam nimic, că nu m-am dus la asistentă să o iau de mâna şi să o duc lângă patul bătrânului, să vadă de ce are nevoie, dar bărbatul din faţa mea, mă ruga la fel de trist şi disperat să nu fac un gest necugetat, ca să ajungă şi el, singur şi la milă celor care ar fi trebuit să îi acorde îngrijiri.

În cele din urmă asistenta a observat dialogul meu mut cu celălalt bolnav şi mi-a spus că este cazul să plec. Mi-am luat la revedere de la vărul meu, l-am sărutat pe frunte şi l-am asigurat că dimineaţă înainte de serviciu voi trece să îl văd. A schiţat un zâmbet firav pentru care m-am grăbit să îl laud.

– Aşa te vreau, şi mâine să îmi spui că ai putut dormi, ai mâncat ceva şi chiar că te simţi mai bine.

– Bine, să sperăm că va fi aşa.
Mă simţeam frustata. Asistenta insista să plec, îmi tot spunea că vizita s-a terminat, chiar dacă lângă patul ţiganului mai erau încă vreo şase persoane care puteau rămâne acolo atâta timp cât doreau.

Vărul meu m-a urmărit cu privirea până la uşa şi cu mare greutate şi-a mişcat puţin mâna dreaptă, în semn de “la revedere”. Îmi era greu să mai întorc capul, deja lacrimile îmi curgeau nestăvilite pe obraz. Nu m-am oprit la lift, şi am coborât în fugă scările. Doream să părăsesc cât mai repede spitalul acela blestemat, în care am văzut atâta durere, suferinţă şi nepăsare.

Am ajuns în stradă. Am început să plâng în hohote. Rarii trecători de la acea oră, întorceau capul şi incearcau să spună ceva, dar nimeni nu îndrăznea mai mult, aşa că treceau mai departe, ducând cu ei o întrebare: oare ce s-a întâmplat?

Un bărbat a început să fie de-a dreptul insistent. Părea hotărât să intre în vorba cu mine. Mi s-a făcut frică. Nu ştiam ce intenţii avea şi oricum era destul de traziu. Până la autobuz mai aveam de traversat un părculeţ, lucru nu chiar liniştitor. Din fericire i-a sunat telefonul şi a renunţat să mă mai urmărească.

Am urcat în primul autobuz, fără să mă uit la număr, şi după ce a pornit din staţie mi-am dat seama că era greşit, dar nu mai era nimic de făcut. Am coborât la prima staţie şi am luat un taxi. Era deja trecut de 11.

Destul de târziu că să mai aştept un alt autobuz şi în plus eram epuizată. Ce ironie! Eu mă plângeam de epuizare când am lăsat în spital pe cineva drag, care din cauza durerilor nu reuşise să doarmă de săptămâni întregi.

Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii. Am intrat direct în baie. Am stat sub duş cu hainele pe mine vreme îndelungată. Îmi doream că apa să îmi spele amintirile, să spele durerea din ochii bolnavului din salonul vărului meu, să spele durerea vărului meu, să îmi spele lacrimile care nu mai conteneau să curgă.

În cele din urmă fierbinţeala apei m-a obosit. Mi-am dat hainele ude jos, mi-am pus halatul şi m-am băgat în pat.

Am început să mă rog..mă rugăm şi plângeam…poate de dată asta cineva de sus mă ascultă…am adormit rugându-mă. Simţeam cum lacrimile sărate se uscau pe obraz şi cum pielea devenea uscată. Nu m-am simţit în stare să mă ridic şi să mă şterg, eram atât de obosită! În plus mă durea atât de tare sufletul, încât nu mă mai simţeam capabilă să fac nici un gest. Somnul venea că o uşurare.

Nu ştiu când am adormit sau cât. Un vis tulburător m-a trezit definitiv. Marian mă striga, întindea mâinile spre mine şi mă implora să îl ajut. Aveam impresia că ceva rău s-a întâmplat. Primul impuls a fost să sun la spital, dar m-am oprit la timp. Dacă în sfârşit a adormit şi eu îl trezeam?

Am început din nou să mă rog şi am continuat până spre dimineaţă. Cred că nicioadata nu mă rugasem atât de intens şi de mult ca până în acele zile. Până atunci, parcă de fiecare dată când am cerut ceva am fost auzită, dar acum, când aveam aşa mare nevoie de ajutor, aveam sentimentul că fusesem ascultată de prea multe ori că mi se cam terminase creditul.

Începuse deja să se lumineze, auzeam ceasurilor vecinilor dând deşteptarea, cineva şi-a făcut duş. Nu mai era mult până când puteam merge din nou la spital să văd ce se întâmplase peste noapte.

Pe canapeaua aşezată la intrarea în salon nu mai era aceeaşi asistentă, era alta. M-am bucurat. Nu pentru că o cunoşteam pe acesta ca fiind mai bună, dar cea de seară trecută îmi văzuse privirile dezaprobatoare şi era posibil să nu îmi mai permită să întru. Nu era nici o deosebire între ele, doar chipurile se schimbau, obiceiurile nu. Nici nu mai ştiai cât i-ai dat, cui i-ai dat. Oboseala şi stresul îşi spuneau cuvântul. Singurul lucru pe care mi-l impuneam să nu îl uit era acela de a avea bancnote potrivite pentru asistente. O bancnotă de 10 RON însemna un calmant, alinarea durerilor pentru câteva ore, uneori doar pentru o ora sau două.

Şi ele şi eu ştiam, toate aceste se vor sfârşi curând, şi cu cât acest curând se apropia, cu atât mai mult creşteau pretenţiile. Ştiau că primesc oricât pentru un calmant.

După ce îşi terminau tura se întorceau acasă, mulţumite şi fericite că a mai trecut încă o zi cu salonul plin de bolnavi.

Cu toată aglomeraţia din Bucureşti, în acea dimineaţă drumul spre spital a părut mai scurt ca niciodată. Dintr-o dată m-am trezit în Dorobanţi, la Perla. Am început să alerg pe străduţele dintre blocuri, doar să ajung mai repede şi să am cât mai mult timp de petrecut cu Marian, înainte să plec la serviciu. Ştiam că nu voi putea să mă învoiesc în timpul zilei şi puteam să îl văd din nou abia seara după ora 6. În situaţia lui, atâtea ore însemnau destul de mult. Mă îngrozea gândul că ceva rău se putea întâmpla în timpul cât voi fi la birou şi nu îi voi putea fi aproape în cazul în care ceva rău se întâmplă.

Când am ajuns la etajul patru, coridoarele erau destul de pustii. Din când în când, câte o uşa trântită şi cam atât. Am intrat în salon cu teamă. Marian era trez. Avea privirea întoarsă spre uşa parcă mă aştepta. Era atât de palid încât mă speria. Mi-am luat o mină optimistă, şi am înaintat în vârful picioarelelor spre el. L-am sărutat pe frunte şi i-am aranjat puţin cearceafurile. Mi-a făcut semn să îi învelesc mai bine picioarele pentru că le avea foarte reci. Aş fi vrut să i le masez puţin, dar orice mişcare, cât de mică, îi provoca dureri atroce. Atâtea fiare şi tuburi intrau şi ieşeau din pieptul lui încât nu cred că găseai un loc în care să îţi aşezi nici măcar palma. Am încercat să îi dau puţin ceai, dar ceva se întâmplă, nu putea înghiţi, ceaiul îi curgea din gură. M-am prefăcut că nu observ şi l-am şters cum am putut, ca să nu îl las ud.

Şi eu şi el ne prefăceam că totul e în regulă, dar amândoi ştiam că nimic nu era în ordine, că lucrurile se agravau de la o oră la altă, fără să putem să facem ceva. Am început să vorbim de nepoţica lui, ca şi cum de asta ne adunasem în acel salon sinistru. Doar dacă aminteai de cea mică faţă i se lumina, îi zâmbeau ochii, şi durerea parcă dispărea. Nu am stat mai mult de 5 minute, asistenta care îmi spusese să ies din salon cu o seară înainte a apărut ca din pămnât şi mi-a spus că trebuie să plec. Mi-am luat la revedere, i-am spus că voi mai stă puţin pe coridor, poate voi reuşi să întru din nou peste câteva minute. Durerea a pus din nou stăpânire pe chipul lui palid, i l-a schimonosit atât de rău încât mi s-a făcut frică. Îmi era frică că aceea va fi ultima imagine pe care o voi avea cu el în viaţă.

Am început să tremur şi să plâng. Am simţit nevoia să mă sprijin de ceva. Am găsit o targă pe care era aruncat un cearceaf însângerat. Într-o altă situaţie, acel cearceaf mi s-ar fi părut cumplit de văzut, dar acum, după ce văzusem expresia de pe faţa vărului meu, era doar un cearceaf pătat. Nu mai conta dacă era sânge sau altceva. Preţ de un minut m-am sprijinit de acea targă, după care mi-am revenit şi am încercat să văd dacă mai aveam şansa să întru în salon. Asistenta era instalată la intrare, deci….nici o şansă.

Am scos telefonul din geantă şi l-am sunat. I-am explicat care este situaţia, şi am căzut amândoi de acord că nu este bine a forţez lucrurile. Am vorbit vreo câteva minute, poate 10. Avea glasul atât de stins, încât nu înţelegeam mare lucru, dar am continuat să vorbesc, pentru că ştiam că avea nevoie de sprijin din partea celor dragi.

Zilele au trecut una după alta, iar situaţia a devenit din ce în ce mai rea. Treptat, treptat i-au amorţit picioarele şi o durere teribilă parcă alerga prin tot corpul. După vreo două săptămâni a scăpat de toate fiarele şi tuburile care îi străbăteau pieptul. A fost mutat într-un alt salon, unde alte femei şi bărbaţi se luptau pentru încă o zi de viaţă, se luptau cu durerea şi nepăsarea celor din spital. Acum aveam un alt doctor, alte asistente şi alte infirmiere. Urmau alte porţii de umilinţă zilnică, şi alte zeci de bacnote strecurate în buzunarele încăpătoare ale asistentelor şi infirmierelor. În zilele când făceam rost de mai mult, ne puteam permite să deranjăm şi doctoral câte o întrebare. Aici am cunoscut-o pe “doamna Doiniţa”, cum îi spuneau bolnavii. Era o asistenţă tânăra, înalta şi destul de drăguţă. Străbătea salonul cu aerul unei stăpâne şi ne măsura pe toţi din ochi cu superioritate. Bolnavii, ceva mai în putere, o tot chemau. Vroiau una, ba vroiau alta. Nu se sinchisea să răspundă decât acelora care aveau suficiente bancnote la ei. M-au uimit buzunarele ei imense şi întotdeauna primitoare.

Starea vărului meu s-a agravat. De la o zi la altă i-au amorţit picioarele până nu le-a mai simţit deloc. Amorţeala a urcat din ce în ce mai sus, până a ajuns la piept. Doar mâinile şi le mai mişca. Îi era un frig cumplit şi tot corpul era doar durere. Nimic nu îl mai calma. Din când în când o rugam pe “doamna Doiniţa” să dea aerul condiţional mai încet, era chiar lângă patul vărului meu şi desigur, având în vedere starea lui, îl făcea să se simtă şi mai rău. Doamna Doiniţa îl dădea puţin mai tare, nu de altă dar vroia să îl înveţe minte şi să nu mai deschidă gură altadatra. Bolnavul din patul alăturat era înfăşurat tot în prosoape, şi el suferea de frig, dar nu îndrăznea să spună nimic. Când s-a eliberat un pat, am rugat-o să îl mute pe vărul meu acolo, dar nu a fost chip să o convingem. Probabil, nu ne-am strecurat mâna destul de des, în buzunarele încăpătoare ale celebrei doamne. Adevărul era că ajunsesem la fundul sacului, după o operaţie pe creier, o operaţie la plămâni şi o paralizie. Două luni de spitalizare ne secătuiseră atât de tare încât eram disperaţi.

După ce a stat mai bine de o săptămâna în acel salon, fără că cineva să îi dea mai mult decât nişte calmante, paralizia s-a instalat în tot corpul. Atunci, a venit un doctor, care ne-a spus că este cazul să îl luăm acasă, pentru că din punctual lui de vedere, totul  merge spre bine.

Frustati şi depăşiţi de situaţie, l-am luat acasă, întrebându-ne ce vom face, cum ne vom descurca?

Atunci, Marian şi-a dat seama că acelea erau ultimile lui clipe de viaţă petrecute alături de cei dragi.

Oare exista vreo metodă prin care să îl convingi că lucrurile merg spre bine?